Eminescu şi Paradisul

Conferinţă susţinută de Horia Roman Patapievici


 

          "Poezia lui Eminescu este dominată de mai multe izvoare de inspirație. Cosmogonicul, plutonicul, dualismul gnostic, nostalgia originilor, nihilismul au fost deja semnalate și analizate în lucrările eminescologilor. Mai puțin discutate au fost elementele paradiziace din poezia lui Eminescu. Voi arăta că paradiziacul constituie o inspirație fundamentală a universului său poetic și voi analiza, pe modelul poeziei “Mușatin și codrul”, structura acestei inspirații, depănîndu-i elementele definitorii. În unele poezii de tinerețe, elementele paradiziace se împletesc strîns cu tușele sumbre ale unui pesimism cînd gnostic, cînd nihilist (“Demonism”, “Mureșan”, “Memento mori”). Apoi, în mod neașteptat, dincolo de repertoriul conceptual al acestor elemente ilustrative, prezența cea mai profundă a paradiziacului începe să se regăsească în muzicalitatea poeziilor. În finalul vieții lui Eminescu, paradiziacul invadează sonoritățile tuturor surselor sale poetice de inspirație, și a cosmogonicului, și a plutonicului, și a pesimismului nihilist. Așa cum imaginile primelor sale poezii erau vizual lucrate cu aerul și aurul paradisului (“Mortua est”), tot astfel muzica scoasă, în ultimele sale poezii, din materia oricărui tip de inspirație poetică este puternic impregnată de sonoritățile unei irezistibile elațiuni triumfale, de tip paradiziac. Pierdut în concept, cu timpul inaccesibil și ca sentiment, paradisul este recăpătat în cele din urmă, la Eminescu, ca muzicalitate paradiziacă."